2 - O viaţă în dar

EPISODUL PRECEDENT

- Adevărul e că eşti fata babei, zău aşa. A hoaştei ăleia bătrâne, vrăjitoarea din Palat, mi-a spus el într-o bună zi, dar nu în ziua aia de acum trei ani, când eu abia împlinisem patru toamne.

În ziua aia, după cele două dosuri de palmă, Ylla m-a gonit.

- Ce stai? Te-am învăţat să mături! Deretică-n odăile de sus!

Mi-am înghiţit o lacrimă. Nu, nu ştiam să mătur, mătura era prea mare pentru mine, doar răscoleam gunoiul, nu izbuteam să-l pun ca lumea pe făraş. Rotta, cocoşata, fata cea mare a Yllei, mai mătura o dată-n urma mea, după ce mă alegeam şi de la ea c-o palmă!

În drum spre uşă am trecut pe lângă Onna, fata nătângă. Deşi avea, pe vremea aia, treisprezece ani, îşi sugea cu râvnă degetul mare de la mâna dreaptă, stând pe un scăunel pitic, cu trei picioare – şi m-am mirat, ca-ntotdeauna, cum de nu-l strivea sub dosul ei mătăhălos. Iar toanta mi-a pus piedică, aşa cum are nărav s-o facă, ori de câte ori nu sunt atentă. Fiindcă, dincolo de îngustimea ei de minte, ascunde un soi de şiretenie şi de câinoşenie nătângă.

M-am împleticit şi am căzut, dând cu-un genunchi de dalele de piatră ale podelei şi sprijinindu-mă în palme. Iar Grysh a mieunat subţire, de parcă ar fi simţit durerea săgetându-mă, mai rea decât usturimea palmelor, care-mi lăsase două pete roşii pe obraji. Apoi, dându-şi urechile spre spate cu-un miorlăit războinic, a zvâcnit – un ghemotoc de blană tărcată, parcă zvârlit de-o praştie – sărind în pieptul Onnei, pe care a stupit-o când i-a tras o gheară peste nas.

Toanta a urlat, dar a fost în stare să-nşface pisoiul de ceafă şi să-l ridice în aer.

- Mamă, pot să-l omor?

- Ajutor! a miorlăit Grysh, dând disperat din labe, pe când eu mă adunam de jos, cu ochii la nasul cârn al Onnei, pe vârful căruia se înroşea văzând cu ochii urma ghearei lui.

Ylla s-a înfuriat.

- În casa asta nu omoară nimeni pe nimeni, lovi-v-ar boala-rea de-mpieliţaţi! Ai meritat-o, ce-ai cu ghindoaca, când greşeşte o bat eu, n-o schilodeşti tu, cu tonţenia ta! s-a mai zborşit, văzând cum m-am strâmbat eu de durere după primul pas.

Dar pasul ăla mi-a fost de-ajuns ca să o pot muşca pe Onna de mâna în care îl ţinea pe motănelul meu viteaz.

Nu cred că am muşcat-o foarte tare, dar surpriza a făcut-o să-şi descleşteze degetele, eliberând pisoiul, care a picat cu bine pe podea şi a fugit să-şi caute un adăpost alături pe perna de sub picioarele desculţe ale Sheedei. S-a ghemuit cu labele din faţă chiar pe pernă, dar a păstrat distanţa faţă de picioarele femeii, având grijă să nu facă ceea ce tocmai îmi spusese că nu trebuie făcut: „Nimeni n-atinge o farmec-făcătoare fără voia ei.” Dar străina l-a scărpinat uşor între urechi, aşa că Grysh al nostru a prins nas şi i-a sărit în poală.

Şi Ylla a dat să se întoarcă înspre Sheeda, dar eu am început să ţip, cu mâna nemuşcată a Onnei înfiptă în părul meu, iar cocoşata Rotta, care-şi trăsese scaunul lângă fereastră şi împletea o căciuliţă în lumina ultimelor raze ale soarelui de iarnă, a prins să râdă cu mare poftă, schimonosindu-şi chipul de-o frumuseţe de basm, ce nu se potrivea cu ghebul şi cu râsul ei urât – râdea întotdeauna de parcă ar fi nechezat.

Tuşa Ylla s-a repezit la noi, la Onna şi la mine.

- Dă-i drumu’, s-a răstit, şi Onna, care-i ştia - şi încă îi  mai ştie - de frică, a ascultat-o imediat. Idioato, a mai şuierat Ylla, printre dinţi, proptindu-şi mâna-n pieptul toantei şi-mpingând-o brusc.

Neghioaba a căzut în fund şi a rămas aşa, proptită-n coate şi cu scăunelul între picioare, aruncând în jur priviri mai tâmpe decât de obicei, spre încântarea Rottei, care-a lăsat deoparte lucrul, ca să poată râde ţinându-se cu mâinile de burtă.

Aş fi râs şi eu dacă Ylla nu m-ar fi luat la rândul ei de păr, silindu-mă să îmi ridic ochii în sus.

- Şi tu? Ori ai turbat, jivină blestemată?

- Eu... nu..., am bâiguit, dar Onna omoară mereu...

Ştiam ce spun. Onna omora întotdeauna găinile pe care le mâncam. Şi nu le tăia gâtul, li-l frângea în mâinile ei mari! Dar Ylla m-a fulgerat cu o privire cruntă şi am tăcut – mai cu seamă fiindcă mi-a dat şi drumul înainte de a-i vorbi Sheedei. 

- Îmi cer iertare. Cum, necum, m-am pricopsit c-o casă de făpturi ţicnite. Nici cu bătaia nu le mai pot ţine-n frâu!

- Încearcă mai des cu vorba bună, a sfătuit-o femeia desculţă.

Tuşa a înghiţit în sec şi Rotta s-a oprit din râs. Sheeda m-a chemat cu un zâmbet şi cu un semn din deget.

- Vrei să fim prietene, Sushush? m-a întrebat. Să fim prieteni toţi trei? a adăugat, mângâindu-l pe Grysh, care torcea deja.

- Da, am şoptit, cu ochii în azurul ochilor ei.

- Şi ţie aş vrea să-ţi fiu prietenă, Ylla, a mai spus ea. Adevărul este că de-asta am venit acum încoace. Cred că ţi-ar prinde bine, ştiu că, aici şi-n lumea largă, ai mai mult duşmani. Dar ţin să-mi juri că n-o s-o mai baţi pe mititică şi c-o să ai grijă de motanul ăsta, cum ai de ochii tăi din cap.

La care Grysh a mieunat, în părând culmea fericirii:

- Să-ţi ţină Cerul inima bună, Tălpi-Desculţe. Dar nu vreau să rămân dator. Ca mulţumire, primeşte o viaţă dintre cele nouă ale mele, zău aşa. Ştiu că pot dărui două, tot ce se naşte din pisică are dreptul şi puterea de a o face, zău aşa.

Când vrea să dea de înţeles că poţi să pui temei pe vorba lui, Grysh nu uită să spună „zău aşa”! 

Sheeda a zâmbit, oarecum trist, dar eu, în clipa aia, am ştiut că-nţelesese spusele lui. Numai că am văzut-o şi pe tuşa Ylla privindu-l lung, şi-mi amintesc că m-am înfiorat, temându-mă că pricepea şi ea graiul pisoiului – dar fără să-mi pot da nicidecum seama de ce una ca asta mă speria.

* * *

Pentru cititorii dornici să dea o mână de ajutor la scrierea poveştii, întrebarea a fost următoarea:

Ylla înţelege ce spune motanul Grysh?

• DA
• NU

Rezultatele sondajului - aici.

EPISODUL URMĂTOR