3 - A doua întâlnire cu Sheeda

EPISODUL PRECEDENT

Pe urmă am încremenit din nou, pentru că Sheeda a vorbit, cu toate că nu i se mişcau buzele! Şi, într-un fel, nici nu am auzit-o, fiindcă vorbele îi răsunau numai în mintea mea, ca şi cum ar fi fost un gând străin.

- Nu te grăbi să-ţi dai vieţile-n dar, pisoiule. O să ai vreme pentru asta, şi o să fie mai cu folos să le dai altora, pentru că eu... eu mă descurc altcum...

A surâs iar, şi şnururile roşii care îi ţineau loc de încălţări au licărit.

Iar din uimire m-a trezit tot Ylla, de data asta fără să m-atingă.

- Pe ghindoacă o bat spre binele ei, e soi rău – da’ nu atât de rău încât să nu poţi scoate nimic din ea. Cât despre mâţ, îi poartă ea de grijă. Îşi poartă de grijă unul altuia, aşa cum tocmai ai văzut, parc-ar fi fraţi! Şi de jurat nu jur – ar trebui să ştii că nu am dreptul să fac jurăminte pentru te miri ce!

- Aici nu-i vorba tocmai de „te miri ce”, a început Sheeda, dar s-a-ntrerupt ca să mă mângâie pe părul ciufulit. Ia-ţi motănelul, mititico, mi-a spus, cu voce foarte blândă, şi du-te să-ţi vezi de ale tale, în odăile de sus.

Am înţeles c-aveau să-şi spună lucruri nepotrivite pentru urechile unui copil şi am plecat – cu Grysh în braţe şi cu mare grijă s-o ocolesc pe Onna cea năroadă, care-ar fi fost în stare să-mi pună piedică din nou.

Dar eram curioasă, aşa că m-am oprit la jumătatea treptelor către catul de sus şi i-am vorbit pisoiului.

- Ce-ar fi să te întorci ca să tragi cu urechea şi să-mi spui şi mie despre ce vorbesc acolo, jos?

El şi-a îndesat capul în umărul meu, frecându-se apăsat, probabil ca să-şi îndulcească refuzul:

- Păi, nu pot... Pentru că Sheeda m-ar simţi... Cred că ea simte tot...

- Cine e Sheeda? E vrăjitoare? Da?

- Păi, eşti prea mică, nu poţi pricepe ca lumea ce-i cu ea... Nici mie nu mi-e foarte limpede... Fiindcă şi eu sunt mic...

Şi-a mai trecut un an şi jumătate... În care-am mai crescut, şi eu, şi el, cu bune şi cu rele...

Şi-n timpul ăsta Ylla a-nceput să mă poarte cu ea, pe unde umbla prin sat... Pentru Ylla nu-şi câştiga traiul făcând pâine, ca bărbatu-său, Ghebosul. Ylla era moaşă. Şi, când m-a luat cu ea la prima naştere – naştere grea, ţipa femeia aia, sărmana, de cred c-o auzeau şi-n vârful dealului, la vrăjitoarea Pya în Palat – toate cumetrele adunate s-au uitat chiorâş, zicând c-aceea nu era privelişte pentr-un ţânc de nici cinci ani, ca mine.

Dar tuşa Ylla le-a repezit.

- Fiecare cu meseria lui. Eu ştiu ce fac.

Şi m-a pus s-o ţin de mână pe femeia care urla. Şi să îi cânt. Ce ştiu şi cum ştiu eu.

Iar mi-e mi-era frică. Frică de femeia din pat, cu burta cât un poloboc, care se zvârcolea, crăcită şi cu fusta suflecată. Frică de privirile cu care mă măsurau muierile din jur. Frică de Ylla şi de palma ei grea... Până la urmă, de palma aia mă temeam cel mai mult... Aşa că am făcut ce mi-a spus ea.

- Melc, melc, codobelc, scoate coarne boureşti..., am început să cânt, cu voce gâtuită...

Borţoasa a urlat ca o fiară-njughiată, m-a strâns de mână atât de tare că am ţipat şi eu şi, printre lacrimile care m-au podidit, am văzut cum dintre picioarele ei ieşea ceva, cu capul înainte...

Ylla a prins în mâini vietatea aceea – şi mie mi-au trebuit mai multe clipe ca să pricep că vietatea era copil, că tocmai desluşisem taina sosirii unui prunc pe lume – iar o femeie bătrână, mai dinspre fundul încăperii, a întrebat, curioasă:

- Are coarne?

- Nu, de ce-ar avea? s-a minunat alt glas.

- Păi voi n-aţi auzit ce-a cântat vrăjitoarea a mititică? Scoate coarne...

- Bine că n-a ieşit cu coarne, a zis Grysh, în seara aia, când i-am povestit. Fiindcă altminteri aţi fi-ncurcat-o, şi tu, şi Ylla, zău aşa...

Iar Ylla a intrat în odăiţa mea chiar în secunda aia, ca şi cum ar fi ascultat la uşă.

- Eu n-o încurc, motanule, să-ţi intre bine-n capu’ ăla blăniţos! Zău aşa!

Atât a spus, şi a plecat. Şi eu am plâns de ciudă. De ciudă că era după cum mă temusem, de ciudă că şi tuşa pricepea graiul lui Grysh!

Pe urmă am mai fost şi pe la alte naşteri, şi n-am încurcat-o niciodată, deşi eu am cântat mereu acelaşi cântecel, pentru că numai ăla îmi venea în cap... Numai că prin sat au început să umble nişte vorbe, cum că eu şi Ylla aduceam pe lume prunci juruiţi Necuratului, şi coarnele alea aveau să le apară, mai curând sau mai târziu...

Cam aşa stăteau lucrurile spre sfârşitul verii, când am plecat de-acasă înainte de a se lumina bine de ziuă. M-am grăbit să o tulesc înainte de a se trezi Ylla şi fetele ei, sau motanul Grysh, pe care l-am lăsat întins pe perna mea, ca nu cumva să fiu oprită. Numai şi numai fiindcă visasem peste noapte că, dacă umblam în dimineaţa aia desculţă prin rouă, avea să găsesc iarba fiarelor, iarba care desferecă orice lacăt... Şi tare-mi mai doream să pot descuia după pofta inimii lacătul de la cămară, unde ţinea Ylla borcanele cu miere. Avea o droaie, şi mie abia dacă-mi dădea două-trei linguriţe în fiecare zi!

Nu ştiam încotro trebuie să merg, dar am luat-o către Dealul Mic, călcând pe unde era iarba mai deasă. Zorii mijiseră de-a binelea când am început să urc panta lină şi, în faţa mea, aerul s-a învârtejit dintr-odată. M-am oprit, cu inima bătându-mi mai tare, sperând că din vârtejul ăla avea să se ivească iarba jinduită. Dar n-a fost aşa, fiindcă înaintea ochilor mi-a apărut Sheeda. Ca din pământ.

De data asta m-am uitat la ea mai bine. Nu era foarte tânără, nici de o frumuseţe care să-ţi taie răsuflarea. Dar înfăţişarea ei avea o anumită dulceaţă, ceva care te îndemna să îi zâmbeşti, să te lipeşti de ea, ca de o mamă bună... O mamă cum n-aveam eu – şi cum doream să am! Şi era tot desculţă, tot cu şnururile alea roşii ale ei.

Mi-a surâs, şi-a ridicat braţele – purta o rochie verde ca iarba crudă, fără mâneci – şi-a dat capul pe spate şi a-nceput să se-nvârtească, din ce în ce mai repede, cu fusta largă rotindu-i-se şi cu coada lungă în care îşi împletise părul blond-roşcat părând să zboare.

Se învârtea cântând.

 - Când despici iarba în două

Nu rămâne strop de rouă –

Vraja-i vrajă, vraja-i nouă.

Şi chiar am văzut iarba despicându-i-se sub tălpi şi roua înălţându-se în văzduh, într-o şuviţă subţire de abur.

Pe urmă s-a oprit locului, râzând. Râdea de ochii mei cât cepele şi de gura mea căscată.

- Încearcă şi tu, mi-a spus. E uşor.

 Nu ştiu de ce am ascultat-o. Poate că m-a vrăjit. Dar ştiu că am simţit iarba gâdilându-mă când se despica, că am simţit-o zvântându-se.

Mi s-a părut că m-am învârtit multă vreme... Când m-am oprit, într-un târziu, cu răsuflarea tăiată, m-am uitat în jos fără să vreau şi am văzut că picioarele mele desculţe erau împodobite cu şnururi roşii, ca ale Sheedei. Am ţipat şi m-am aplecat, dând să le ating, şi atunci mi-am dat seama că nu fuseseră decât o nălucire.

- Poate-o să ai şnururi într-o bună zi, a zis Sheeda. Mai târziu... Iar iarba fiarelor nu-ţi trebuie. Sushush, tu poţi deschide orice e zăvorât, e de ajuns s-o vrei...

Am rămas iarăşi cu gura căscată când a dispărut în alt vârtej de vânt... lăsând în urma ei un ghemotoc de blană galben-roşcată... Un pui de pisică. Cu ochi albaştri, ca ai ei.

- Să vii pe la noi, pe la Palat, a spus ghemotocul, şi eu l-am înţeles, aşa cum îl înţelegeam pe Grysh.

Dar m-am speriat. Ca şi cum aş fi nimerit dintr-un vis rău într-unul şi mai rău!
Şi, ca să pună capac la toate, aerul s-a învolburat din nou, făcând s-apară de data asta o pisică mare, neagră, tologită pe-un aşternut roşu, ca şnururile Sheedei.

- Să vii pe la noi, pe la Palat, a spus şi mâţa asta – sau o fi fost motan?
Iar eu am rupt-o imediat la fugă şi până acasă cu m-am mai oprit!

* * *

Pentru cititorii dornici să dea o mână de ajutor la scrierea poveştii, întrebarea a fost următoarea:

Ce fel de vrăjitoare e Sheeda?

• vrăjitoare bună
• vrăjitoare rea
• când bună, când rea

Rezultatele sondajului - aici.

EPISODUL URMĂTOR