6 - Statuile

EPISODUL PRECEDENT

- Ei na, a repezit-o Grysh, dându-şi urechile pe spate, aşa cum face el când e furios, şi de când crezi tu ce spune croitoreasa a bătrână? Anul trecut ziceai că-i proastă ca noaptea, bârfitoare şi rea de gură. Ori s-a făcut deşteaptă şi bună de când n-am mai stat noi doi de vorbă?

- Ei, s-a miorlăit Missy, nu s-a schimbat, dar timp ar fi avut, că tu n-ai mai venit pe-aici atât de multă vreme...

Acuma era jale în mieunatul ei, aşa că m-am aplecat şi-am mângâiat-o, ba chiar am luat-o braţe, fiindcă ea a început să toarcă.

- Nu mai fi supărată, Grysh te iubeşte, vorbeşte despre tine-n fiecare seară, am minţit-o.

Ea s-a frecat de mine, alintându-se.

- Nu cred, nu cred, dar hai, lasă-mă jos, o iau eu înainte, să v-arăt drumul. O să-ncerc să nu-l greşesc.

- Adică ne ajuţi? am exclamat, nevenindu-mi să cred. Deşi ziceai că...

- Sst, mi-a spus Grysh. Nu mai despica firul în patru, vrei să se răzgândească?

- Ei, nu mă răzgândesc, a oftat Missy – adică a mieunat încet şi trist. Fiindcă, deşi am spus ce-am spus, eu, Grysh, n-am fost în stare să uit dungile negre de pe obrazul tău! Atât de războinice... deşi n-ai cutezat să îl provoci la luptă pe Negrush... Dar nu s-ar fi bătut cu tine. Mi-a spus că ştie sigur că eşti fiul lui...

Grysh s-a zbârlit şi s-a-ncordat, arcuindu-şi spinarea.

- Ce minciună! Ce minciună! Eu sunt pisică de pripas, m-a găsit Ylla lângă pârâul de peste deal, din Troienita, când s-a dus s-o ajute pe moaşa de acolo...

- Ei, na, i-a-ntors Missy vorbele de mai nainte, şi de când crezi tu ce spune Ylla? Anul trecut ziceai că-i mincinoasă şi prefăcută, că nu vă poate suferi, pe copiliţa asta şi pe tine... Ori s-a făcut bună la pâinea caldă şi vrednică de crezare de când n-am mai stat noi doi de vorbă?

Grysh a dat să miaune ceva, dar ea nu l-a lăsat.

- Şi, chiar dacă ar spune Ylla adevărul, Troienita e de partea cealaltă a Dealului Mare, iar Palatul Vrăjitoarei, unde stă Negrush, e sus, pe culme... Negrush coboară dealul şi-n partea aia, Negrush ştie-o mulţime de scurtături...

Grysh a mârâit, aproape ca un câine.

- Negrush, Negrush şi iar Negrush! Nu s-ar putea să nu-l mai pomeneşti atât?

- Nu s-ar putea să nu vă mai certaţi? am întrebat eu, mângâindu-i pe-amândoi şi chibzuind că trebuia să îi împac, ca să nu ne mai pierdem vremea.

- Ba s-ar putea şi una, şi alta, a zis Missy, pornind deja la drum, cu motanul meu alături şi cu mine-n urma lor. Dar s-ar putea, dragul meu Grysh, şi să dai nas în nas cu Negrush, chiar astăzi, pentru că mergem la Palat pe o cărare pe umblă el mereu... Ei, dar să lăsăm asta... Sper că nu vă este teamă de morminte, fiindcă scurtătura către Palat pleacă din cimitir....

Alta acum, mi-am spus. Nu, nu-mi era chiar teamă, nu din cale afară, mai ales că era zi plină, o zi frumoasă, însorită. Dar am avut o strângere de inimă când am pornit-o, însoţită numai de două pisici, printre acele moviliţe lunguieţe de pământ înconjurate de flori şi străjuite de statui. Statui din piatră roşietică, înfăţişându-i pe răposaţi – pe fiecare-n parte. Doar unul singur nu avea statuie, şi acela era Ghebosul, bărbatul Yllei, fiindcă cioplitorul nostru în piatră nu era destul de priceput ca să-i înfăţişeze ghebul întocmai cum fusese... Aşa că, după mai multe încercări neizbutite, Ylla i s-a plâns bătrânei Pya, care a pus o vorbă bună pe lângă un maestru cioplitor bătrân, tocmai de lângă mare. Moşneagul a venit la noi, a văzut amintirea Ghebosului în minţile acelora care îl cunoscuseră şi s-a-ntors să îl cioplească în piatră pe-ndelete, în sălaşul lui îndepărtat. Era acelaşi meşter care îşi începuse munca, în tinereţea sa, cioplind statuia lui Ratan, bunicul slab de minte al Ghebosului, fiindcă nimeni altcineva nu fusese-n stare să pună-n ochii de piatră privirea tâmpă cu care cercetase lumea în timpul vieţii lui.

Ei, ba uite c-am greşit, mai era cineva care n-avea statuie-n cimitir: Odena, sora (sau fiica?) Yllei, despre care spuneau unii c-ar fi fost mama mea. Dar ea n-avea acolo nici mormânt. Pentru că, după ce scoseseră din lac leşul acela de nu mai avea chip, îl aruncaseră la loc.

- Ăsta-i al peştilor, nu al viermilor, spusese Pya, pentru că ei l-au degustat dintru început.

Iar vorba Pyei era, în satul nostru, lege.

La toate astea mă gândeam, mergând printre culcuşurile morţilor, cu-n ochi lipit de cele două pisici care păreau tot mai grăbite şi cu un altul uitându-mă unde pun pasul, ca să-mi feresc picioarele neînvăţate a umbla desculţe de bulgării tari de pământ uscat şi de pietroaie. Şi nu mi-am ridicat privirea decât atunci când Grysh şi Missy s-au oprit deodată, cu câte-un mieunat nedumerit.

Eram chiar lângă locul unde-şi găsise odihna veşnică Ghebosul, alături de tot neamul lui cel adormit. Iar soclul care-aştepta de treisprezece ani statuia lui nu mai era de-acuma gol!

Da, statuia era acolo, cu-un gheb mult mai hidos decât al Rottei, fiica lui şi-a Yllei. Ba, mai mult decât atât, pe cocoaşa lui lată se odihnea şi un buchet de flori. Un buchet de mireasă. Iar mireasa stătea alături, netezindu-şi faldurile bogate ale rochiei albe, lungi. Nu purta văl, ci pălărie, o pălărie cum nu mai văzusem. Dar adevărul e că nici pe aia n-o purta! Şi-o scosese şi o pusese pe capul statui lui Ratan, făcându-i privirea să pară încă şi mai tâmpă!

- Asta trebuie să fie călăuzitoarea de statui, a şoptit Missy, şi-a grăbit să-mi sară-n braţe, în căutarea unui adăpost.

Iar Grysh – viteaz ca-ntotdeauna când era vorba să mă apere, a făcut vreo doi paşi înainte, cu coada înfoiată şi urechile ciulite.

- Ia te uită! a exclamat mireasa. N-am mai văzut în viaţa mea o copiliţă care să semene cu Pya atât de bine!

Eu m-am uitat în jur, nedumerită, fără să fi vrut. Căci nu-mi venea să cred că mie îmi vorbise. Adică semănam cu baba Pya, eu?

- Eşti Sushush, nu-i aşa? m-a-ntrebat ea.

Şi mi-a zâmbit. A fost un zâmbet cald, şi eu am prins curaj.

- Da, sunt Sushush. De unde ştii numele meu? Şi cine eşti?

Ea a râs.

- Nu ştiu dacă mă crezi, dar sunt Odena.

Odena?! Adică moarta care lipsea din cimitir, femeia despre care se zicea că-mi era mamă?!

Missy s-a lipit de pieptul meu mai tare, iar Grysh a mieunat încetişor:

- Simt că nu minte, zău aşa!

- O...Odena? am bâiguit eu. Adică eşti stafia ei?

- Nţ, a făcut Grysh. Stafiile nu umblă la lumina zilei, nici chiar prin cimitir.

- Are dreptate mâţa, a zis ea.

Ia te uită, m-am gândit eu, încă una care pricepe graiul pisicilor! Ciudat! Iar Grysh al meu s-a repezit să lămurească lucrurile, oarecum supărat:

- Nu-s mâţă, sunt motan.

Odena a zâmbit din nou.

- O da, desigur, iartă-mă. Trebuia să-mi dau seama, după curajul tău. Şi spun încă o dată că ai dreptate. Nu sunt stafie, pentru că n-am murit!

- Mă bucur, am zis eu, nu fiindcă aş fi fost din cale-afară de încântată că povestea morţii ei nu era adevărată, ci fiindcă nu mi-ar fi fost prea la-ndemână să stau de vorbă, în cimitir, cu o stafie-n rochie de nuntă. Da cum să-ţi spun? am întrebat-o. Adică... multă lume, cu Ylla-n frunte, zice că eşti mama mea...

Ea şi-a trecut mâna prin părul negru – avea degete lungi şi albe, cu unghii rozalii – a săltat pălăria cu boruri întoarse de pe ţeasta statuii lui Ratan şi şi-a pus-o pe cap, apoi a luat buchetul de pe cocoaşa statui celei noi şi mi-a răspuns cu-un aer visător:

- Eu? Mama ta? Ei, nu... nu tocmai!

Şi a râs iar.

Nu tocmai?! Cum adică? La întrebarea asta răspunsul trebuia să fie DA sau NU!

- Da tu călăuzeşti statuile? a prins glas Missy. Tu l-ai adus aicea pe Ghebos?

- Da, chiar eu!

- Şi de ce umbli în rochie de mireasă? a vrut să Grysh.

- Pentru că mă mărit! În... clanul nostru, ne punem rochia de nuntă cu trei luni mai înainte de noaptea-mpreunării. A ridicat din umeri. Aşa e obiceiul – adică zice-se c-ar fi şi-un fel de vrajă...

Curioase mâţele... aşa cum sunt întotdeauna ele. Nu prea-mi plăcea că se băgaseră în vorbă, fiindcă eram şi eu curioasă, iar Missy, cu întrebarea ei, îmi îndreptase curiozitatea în altă parte.

- Cum adică călăuzeşti statui? Statuile nu sunt călăuzite, sunt cărate!

- Nu şi când sunt aduse de la o depărtare atât de mare, a şoptit Missy. Nu ţi-a spus nimeni asta până acum? E mai uşor dacă vin singure, mergând, că de-aia au picioare!

M-am uitat neîncrezătoare la Odena.

- Chiar aşa?

- Da, a râs ea. (De ce râdea mereu?) E simplu. Trebuie să ştii două descântece. Cu primul le însufleţeşti, iar cu al doilea le împietreşti la loc, după ce le-ai adus până aici!

- Numai că descântecele astea nu se învaţă, a mieunat Grysh, c-o oarecare spaimă. Pe-astea le ştii sau nu le ştii. Adică...

- Adică le simţi, a spus Odena.

- Le simţi? m-am minunat. Cum poţi să simţi descântece?

- Păi, cum să-ţi explic eu? a zis Odena, mirosindu-şi distrată florile. Încearcă şi tu. Uită-te la statui şi vezi ce simţi... ce simţi că vrei să spui...

Şi eu am ascultat-o, mânată de acelaşi imbold ciudat ce mă făcuse să mă-nvârtesc ca Sheeda, uscând şi despicând firele de iarbă de sub tălpi. Adică m-am uitat la câteva statui, pe rând – şi mai cu seamă la a lui Ratan, neghiobul. Privirea ochilor lui de piatră aducea atât de mult cu uitătura tâmpă a Onnei – când privea mâinile Rottei, sora ei, mişcând andrelele cu-ndemânare şi iuţeală... Şi m-am trezit rostind ce mi-a trecut prin cap:

- Viaţa-n piatră se-mpleteşte – piatra vie se clinteşte!

- Bine că n-ai zis-o pe-aia cu melcul codob..., a dat să spună Grysh, dar s-a oprit, speriat, şi s-a tras înapoi, lipindu-se de mine.

Fiindcă statuile, toate statuile din cimitir, au tresărit şi-au strâns din pleoape, parcă stânjenite de o lumină prea puternică. Vreo câteva chiar s-au frecat la ochi.

Odena a mişcat din buze fără să scoată nici un sunet. Buchetul i-a scăpat din mâinii, căzând lângă mormântul brutarului ghebos.

Asta a părut să-i redea graiul.

- Iute, Sushush, spune descântecul de împietrire! Tu le-ai trezit şi doar tu poţi să le încremeneşti din nou!

Descântecul de împietrire? Cum e ăsta, de unde să îl iau?, m-am întrebat, uitându-mă în continuare la statuia lui Ratan, care-o pornise către florile căzute, cu mâinile întinse, chicotind ca un copil poznaş.

- Cei treziţi să nu-nflorească, piatra să înţepenească! m-am pomenit ţipând.

Statuile-au încremenit, aşa cum se găseau: care strâmbându-se, care-ntinzându-se, care cu mâinile la ochi... Numai că n-au încremenit toate! Ghebosul şi Ratan păreau la fel de vii ca mai înainte. Primul se scărpina în barbă,  iar cel de-al doilea s-a aplecat după flori.

- Nu pune mâna! a ţipat Odena. Să nu te-atingi de buchetul meu! Sushush, goneşte-l de lângă flori! Tu l-ai trezit, pe tine-o să te-asculte!

- Lasă florile, tataie, am spus eu. Şi, amintindu-i că neghioabei de Onna îi era mereu teamă să nu se-nţepe, am adăugat: Au spini.

Bătrânul s-a retras, speriat, în spatele Ghebosului, iar Odena s-a grăbit să îşi ridice buchetul, bodogănind:

- Pya o să m-omoare, sau o să mă preschimbe în vreun vierme! Ce-am făcut?! Oricine poate vedea că s-au mişcat statuile! Şi ăştia, ăştia doi...

- Pe tine o să te-omoare, nu pe mine? am întrebat, probabil cu oarece speranţă-n glas. Eu am trezit statuile... Sau nu?

- Ea te-a-mboldit, a miorlăit motanul.

- Da, da, a-ntărit Missy. Noi suntem martori!

- Da mai spune descântecul ăla o dată, m-a sfătuit Grysh. Poate îi împietreşte şi pe Ghebos şi pe Ratan.

- Degeaba, a oftat Odena. Dacă-s treziţi a doua oară, nu-i mai împietreşte nimeni, nicidecum... Şi ei sunt singurii care-au mai fost treziţi o dată din somnul pietrei, ca să fie aduşi aici... Eu am greşit, când am stârnit-o pe Sushush. Dar n-am crezut că... N-am crezut că e în stare... Sau poate mi-am pierdut minţile, poate că-n aer a fost vreo vrajă rea... Poate mai este încă...

- Mai bine să-n întoarcem, am spus eu. Să nu mai mergem la Palat.

- Nu se poate, a zis Missy. Pya te aşteaptă şi, dacă te aşteaptă, e musai să te duci.

- Mergeţi la Palat?! a făcut Odena. Acolo merg şi eu. Să mergem împreună.

- Şi ei? a-ntrebat Grysh, arătând c-o lăbuţă către cele două statui aduse la viaţă, care se uitau una la alta, ca şi cum n-ar fi ştiut de unde se cunosc. Cu ei ce se întâmplă?

- Ei or să facă tot ce le spune Sushush. Nu ies din vorba celui care îi trezeşte.

- Să-i luăm cu noi? am întrebat.

- Şi dacă Pya o să se supere? a zis Odena. Mai bine i-ai trimite să se-nece-n lac! Cu toate că... Ei sunt de piatră... nu cred că ar muri...

- Să îi lăsăm aici, a miorlăit Missy. Sushush, le-ai putea cere să ne-aştepte...

- Sau i-ai putea trimite înapoi, la cioplitorul de pe malul mării, a spus Odena. Sau undeva, aiurea, în lumea largă...

- Sau în sat, la Ylla, a zis Grysh. Ce, nu-i acolo casa lor?

* * * 

Pentru cititorii dornici să dea o mână se ajutor la scrierea poveştii, întrebarea  a fost următoarea:

Ce se întâmplă cu statuile?

• Sunt luate la Palat
• Sunt lăsate să aştepte în cimitir
• Sunt trimise la cioplitorul de pe malul mării
• Sunt trimise-n lume, unde-o fi
• Sunt trimise la Ylla

Rezultatele sondajului - aici.

EPISODUL URMĂTOR