M-am bosumflat.
- De ce s-o trezesc eu? De ce să am tot eu şi grija ei? Nu-mi ajung ăia doi?
Am arătat cu degetul către Ghebos şi către Ratan, care păreau să moţăie, cu pleoapele lor de piatră căzute peste ochi.
- Atunci n-o s-o trezească nimeni, s-a zborşit Odena. Fiindcă, dacă mă gândesc mai bine, eu nu vreau să am de-a face cu cotoroanţa asta. Au cioplit-o în piatră aşa cum arăta în tinereţe, dar când a murit avea o sută douăzeci şi trei de ani...
Grysh a căscat, plictisit.
- Câtă vorbărie! Sushush, vrei să mergem la Palat, sau ne întoarcem acasă?
- Păi...
Am căzut pe gânduri. Nu, nu voiam să mă întorc acasă. Eu mă invitasem la Pya, bătrâna vrăjitoare temută de întreg ţinutul, şi zgripţuroaica, fie ea mama mea sau nu, s-ar fi putut supăra dacă o lăsam să m-aştepte zadarnic. Ca să nu mai spun că, dacă m-aş fi dat bătură, Ylla şi fetele ei ar fi râs de mine până la adânci bătrâneţe...
- Nu e înţelept să ne întoarcem, a spus Missy, ca un ecou al gândurilor mele.
- Nu ne întoarcem, a zis eu, hotărâtă.
Şi m-am apropiat de Shyma. Am mângâiat faldurile de piatră rece ale fustei ei bogate, m-am întrebat dacă trebuia să spun acelaşi descântec de mai înainte... Şi mai era ceva. M-am uitat la Odena.
- Cum fac ca s-o trezesc numai pe ea? Fiindcă şi celelalte statui vor auzi descântecul, nu?
- Lipeşte-ţi mâinile de ale ei şi închide ochii. Pentru că astfel simţurile tale te vor lega numai de ea. Şi spune ce simţi, fără să te gândeşti prea mult. Adică... fără să te gândeşti de loc!
Shyma era înaltă, eu eram un năpârstoc de fetiţă. A trebuit să-mi întind braţele în sus ca să-mi pot lipi palmele de ale ei... Erau atât de reci... Parcă mai reci decât rochia ei lungă. M-am înfiorat şi am închis ochii.
- Piatră rece, piatră moartă, m-am pomenit spunând, îţi deschid a vieţii poartă!
Am tresărit, speriată, când s-au mişcat mâinile ei de piatră. Şi m-am grăbit să mă retrag de-a-ndăratelea, am simţit sub talpa goală un bulgăre colţuros de pământ, m-am împiedicat de un mormânt şi am căzut pe spate.
Shyma, adică statuia ei, s-a grăbit să mă ridice.
- Te-ai lovit, stăpână? m-a întrebat, cu o voce stranie, melodioasă şi scrâşnită în acelaşi timp.
Ca nişte strune de piatră vibrând la atingerea arcuşului, şi el tot de piatră.
- Nu, n-am păţit nimic, am spus, deodată încântată.
Încântată fiindcă aveam o slugă, eu, care de obicei le slugăream pe Ylla şi pe fetele ei! Adică... adică nu aveam numai o slugă, aveam trei!
M-am întors către statuile celor doi bărbaţi.
- Hei, voi! Veniţi încoace!
- Da, stăpână, au răspuns ei, spre încântarea mea.
Grysh s-a ridicat pe lăbuţele din spate şi m-a tras de fustă.
- Ai grijă, Sushush, să nu-l laşi pe Ghebos să o atingă pe Odena, a cunoscut-o când trăia, au stat în aceeaşi casă...
Odena a râs şi l-a mângâiat.
- Nu-ţi face griji, motanule. Am stat în aceeaşi casă, dar nu m-a atins niciodată. Pe vremea aia eram o copiliţă şi-mi era frică de el, când îl vedeam aşa, cu ghebul ăla-n spate... Nu l-am lăsat să pună mâna pe mine... Simţeam chiar şi-n somn dacă se apropia prea mult... Simţeam şi mă trezeam ţipând...
- Atunci e bine, e foarte bine, avem o grijă mai puţin, a zis Missy. Dar..., haideţi, nu plecăm odată?
- Ba da, i-am răspuns eu, plecăm.
I-am cerut Shymei să se aşeze aşa cum stătuse în anii ei de-ncremenire, cu mâinile de-asupra capului. S-a supus fără să cârtească dar, când a simţit-o pe Missy cocoţată pe degetele ei împletite, ajutându-se de gheare ca să-şi găsească poziţia potrivită, a început să râdă.
- Mă gâdilă! Vai, ce mă gâdilă, stăpână!
- Sushush, spune-i să nu mai chicotească, a miorlăit pisica. Se mişcă şi, dacă se mişcă, n-o să mai pot sări exact acolo unde trebuie...
- Shyma, stai potolită!
S-a supus şi de data asta, muşcându-şi buzele ca să se poată stăpâni. Aşa că Missy a şi-a făcut în sfârşit saltul. A scurmat cu gheara stângă, aşa cum spusese că i-o cerea vraja, a mieunat... şi gata, în faţa ei pământul s-a deschis. Deodată, fără veste, fără zgomot... Tunelul s-a căscat în faţa ei, destul de-adânc ca să îl poată străbate până şi statuia înaltă a lui Ratan, fără să-şi plece capul... Părea săpat în stâncă şi, când am ajuns cu toţii la gura lui, am simţit că dinăuntru venea miros de lapte proaspăt. Grysh s-a lins pe bot.
Însă Shyma s-a oprit locului şi mi-a pus pe umăr mâna ei de piatră, rece şi grea.
- Stăpână, nu intra acolo! Simt că nu e bine! Mirosul nu e bun!
- Asta e o prostie, a zis Missy. Aşa miroase-ntotdeauna. Am mers de multe ori pe drumul ăsta şi n-am păţit nimic!
- De multe ori! a mârâit Grysh. Aha, de multe ori..., a repetat, dar nimeni nu i-a dat atenţie, nici măcar Missy, care părea din cale afară de nedumerită de amestecul statuii înviate.
- Sigur că n-ai păţit nimic, a scrâşnit Shyma, lăsându-mă cu gura căscată.
Adică şi ea pricepea graiul pisicilor?!
- N-ai păţit nimic, a mai spus sluga mea de piatră, pentru că eşti pisică şi ăsta e un drum numai pentru pisici!
Odena a privit-o chiorâş.
- Nu cred că trebuie să ne uităm în gura ei. Ce ştie ea? De unde ştie ea?
Statuia a părut să cadă pe gânduri.
- Nu ştiu de unde ştiu, dar ştiu că ştiu. Ştiu că drumul ăsta duce spre un palat... Către palatul ăla, a adăugat, arătând în sus, spre vârful Dealului Mare. Şi mai ştiu ceva... Un drum mai bun, şi pentru oameni, şi pentru pisici...
- Ciudat... a şoptit Odena. Ar trebui să fie mai tăcută şi mai toantă... ca ăştia doi.
Şi s-a uitat la Ghebos şi la Ratan, care se luaseră de mână, ca doi copii speriaţi.
Shyma nu s-a sinchisit de spusele ei, de parcă nici nu le-ar fi auzit, sau nu le-ar fi înţeles. S-a-ndepărtat de noi cu vreo zece paşi şi şi-a înălţat braţele... încet... încet...
Pământul s-a săltat în faţa ei, închipuind un soi de poartă... adică nu o poartă, tot gura unei hrube...
Missy a mieunat, speriată, iar Grysh a tras de data asta de fusta Odenei.
- S-a atins cumva de cerceii tăi?
- Nu, nu, a bâiguit ea... şi nici nu cred c-a străpuns zidurile dintre lumi... pentru că... pentru că n-a dansat!
Eu m-am apropiat de tunelul Shymei. Înăuntru, pe-un covor gros, stăteau două statui imense de pisici, una albă şi una roşcată, cu pete negricioase. Stăteau în faţa unei porţi închise, de-o parte şi de alta. Era o poartă dintr-un material ciudat, cum nu mai văzusem niciodată. Şi aducea mai degrabă a zid, nu avea clanţă, nici zăvor, nici balamale... Era doar uşor înclinată către spate.
- Pe-aici nici nu se poate trece, a miorlăit Missy în spatele meu.
- Ba da, a zis Shyma, se poate. Stăpâna poate deschide tot ce e zăvorât!
Atunci, într-o străfulgerare, mi-am adus aminte ce îmi spusese Sheeda, în aceeaşi dimineaţă:
Sushush, tu poţi deschide orice e zăvorât, e de ajuns s-o vrei...
Curioasă, am intrat sub bolta hrubei, am trecut printre cele două statui de pisici, simţind cu plăcere sub tălpi moliciunea catifelată a covorului şi nesocotind miorlăielile mâţelor în carne şi oase de afară şi protestele Odenei, mi-am lipit palmele de poarta-zid şi am spus, simplu:
- Vreau să te deschizi!
Am simţit pământul clătinându-mi-se încet sub picioare, statuile s-au depărtat una de alta, alunecând, ca bărcile pe lac, iar bucata din zid rămasă între ele a alunecat şi ea, adică a părut mai degrabă să se topească, de jos în sus, sau să fie înghiţită, ea de ea însuşi, deschizând în faţa ochilor mei uimiţi un drum. Un drum ce te făcea să crezi că e sub cerul liber, deşi cobora, în pantă, sub pământ... Un drum mărginit de copaci deşi, cu frunziş bogat, ruginiu...
- Sushush, ieşi de-acolo! a strigat Missy, disperată. Nu călca pe drumul ăla! Fiindcă acolo e toamnă, iar noi suntem în toiul verii!
E data asta am ascultat-o. Am ieşit şi am rămas, buimăcită, la jumătatea distanţei între cele două tuneluri.
- Hai să mergem! a mai zis Missy. Drumul meu e fără nici o primejdie!
- De unde ştii? a întrebat-o Shyma. L-a mai străbătut nu vreodată vreun om?
- Păi, s-a bâlbâit Missy, nu... nu ştiu. Dar, Sushush, tu eşti pe jumătate pisică... aşadar... oricum...
- Şi pe jumătate om, oricum..., am şoptit eu, cu jumătate de gură...
- Oricum, să plecăm odată de-aici! a miorlăit Grysh, neliniştit. Pentru că vine cineva!
Avea dreptate, în cimitir intrase cineva. O femeie. Venea spre noi, foarte încet, uitându-se în toate părţile. Probabil băgase de seamă că statuile stăteau altcum decât până atunci...
Mi-am mijit ochii şi am recunoscut-o. I-am văzut ghebul. Rotta! Eram într-o zi de miercuri, şi ea venea în cimitir miercurea, înainte de prânz, în fiecare săptămână. Venea cu flori la mormântul Ghebosului, tatăl ei. Şi îi plăcea să vină când ştia că e cimitirul pustiu, nu voia să-şi plimbe cocoaşa prin văzul lumii, fiindcă mulţi râdeau de ea, adesea nu fără răutate...
- Da, să plecăm, am încuviinţat, să plecăm...
Dar prin care dintre cele două tuneluri?
* * *
Pentru cititorii dornici să dea o mână se ajutor la scrierea poveştii, întrebarea a fost următoarea:
Prin ce tunel pleacă Sushush şi însoţitorii ei din cimitir?
- Prin tunelul lui Missy
- Prin tunelul Shymei
- Prin amândouă (se împart în două grupuri)
vero, nu puteai şi tu să zici
RăspundețiȘtergerecă mirosul de lapte vine şi din tunelul
cu statui pisici?
Puteam, da' azi-noapte, la 2, când am scris episodul ăsta, nu mi-a dat prin cap :=)) Însă nu-i bai, mirosul poate să apară şi mai încolo, dacă vor pleca prin tunelul ăla...
RăspundețiȘtergereŞi, apropo, apreciez sugestiile citiorilor... şi "reclamaţiile" lor :) Şi unele şi altele sunt bine venite.
Vai, vai, nici nu ştiu ce să zic! Tunelul meu este sigur, dar curiozitatea pisicească mă îndeamnă să văd ce-o fi prin celălalt... Să nu uităm că Shyma deschide găuri de vierme.
RăspundețiȘtergere