duminică, 20 decembrie 2009

6 - Statuile


- Ei na, a repezit-o Grysh, dându-şi urechile pe spate, aşa cum face el când e furios, şi de când crezi tu ce spune croitoreasa a bătrână? Anul trecut ziceai că-i proastă ca noaptea, bârfitoare şi rea de gură. Ori s-a făcut deşteaptă şi bună de când n-am mai stat noi doi de vorbă?
- Ei, s-a miorlăit Missy, nu s-a schimbat, dar timp ar fi avut, că tu n-ai mai venit pe-aici atât de multă vreme...
Acuma era jale în mieunatul ei, aşa că m-am aplecat şi-am mângâiat-o, ba chiar am luat-o braţe, fiindcă ea a început să toarcă.
- Nu mai fi supărată, Grysh te iubeşte, vorbeşte despre tine-n fiecare seară, am minţit-o.
Ea s-a frecat de mine, alintându-se.
- Nu cred, nu cred, dar hai, lasă-mă jos, o iau eu înainte, să v-arăt drumul. O să-ncerc să nu-l greşesc.
- Adică ne ajuţi? am exclamat, nevenindu-mi să cred. Deşi ziceai că...
- Sst, mi-a spus Grysh. Nu mai despica firul în patru, vrei să se răzgândească?
- Ei, nu mă răzgândesc, a oftat Missy – adică a mieunat încet şi trist. Fiindcă, deşi am spus ce-am spus, eu, Grysh, n-am fost în stare să uit dungile negre de pe obrazul tău! Atât de războinice... deşi n-ai cutezat să îl provoci la luptă pe Negrush... Dar nu s-ar fi bătut cu tine. Mi-a spus că ştie sigur că eşti fiul lui...
Grysh s-a zbârlit şi s-a-ncordat, arcuindu-şi spinarea.
- Ce minciună! Ce minciună! Eu sunt pisică de pripas, m-a găsit Ylla lângă pârâul de peste deal, din Troienita, când s-a dus s-o ajute pe moaşa de acolo...
- Ei, na, i-a-ntors Missy vorbele de mai nainte, şi de când crezi tu ce spune Ylla? Anul trecut ziceai că-i mincinoasă şi prefăcută, că nu vă poate suferi, pe copiliţa asta şi pe tine... Ori s-a făcut bună la pâinea caldă şi vrednică de crezare de când n-am mai stat noi doi de vorbă?
Grysh a dat să miaune ceva, dar ea nu l-a lăsat.
- Şi, chiar dacă ar spune Ylla adevărul, Troienita e de partea cealaltă a Dealului Mare, iar Palatul Vrăjitoarei, unde stă Negrush, e sus, pe culme... Negrush coboară dealul şi-n partea aia, Negrush ştie-o mulţime de scurtături...
Grysh a mârâit, aproape ca un câine.
- Negrush, Negrush şi iar Negrush! Nu s-ar putea să nu-l mai pomeneşti atât?
- Nu s-ar putea să nu vă mai certaţi? am întrebat eu, mângâindu-i pe-amândoi şi chibzuind că trebuia să îi împac, ca să nu ne mai pierdem vremea.
- Ba s-ar putea şi una, şi alta, a zis Missy, pornind deja la drum, cu motanul meu alături şi cu mine-n urma lor. Dar s-ar putea, dragul meu Grysh, şi să dai nas în nas cu Negrush, chiar astăzi, pentru că mergem la Palat pe o cărare pe umblă el mereu... Ei, dar să lăsăm asta... Sper că nu vă este teamă de morminte, fiindcă scurtătura către Palat pleacă din cimitir....
Alta acum, mi-am spus. Nu, nu-mi era chiar teamă, nu din cale afară, mai ales că era zi plină, o zi frumoasă, însorită. Dar am avut o strângere de inimă când am pornit-o, însoţită numai de două pisici, printre acele moviliţe lunguieţe de pământ înconjurate de flori şi străjuite de statui. Statui din piatră roşietică, înfăţişându-i pe răposaţi – pe fiecare-n parte. Doar unul singur nu avea statuie, şi acela era Ghebosul, bărbatul Yllei, fiindcă cioplitorul nostru în piatră nu era destul de priceput ca să-i înfăţişeze ghebul întocmai cum fusese... Aşa că, după mai multe încercări neizbutite, Ylla i s-a plâns bătrânei Pya, care a pus o vorbă bună pe lângă un maestru cioplitor bătrân, tocmai de lângă mare. Moşneagul a venit la noi, a văzut amintirea Ghebosului în minţile acelora care îl cunoscuseră şi s-a-ntors să îl cioplească în piatră pe-ndelete, în sălaşul lui îndepărtat. Era acelaşi meşter care îşi începuse munca, în tinereţea sa, cioplind statuia lui Ratan, bunicul slab de minte al Ghebosului, fiindcă nimeni altcineva nu fusese-n stare să pună-n ochii de piatră privirea tâmpă cu care cercetase lumea în timpul vieţii lui.
Ei, ba uite c-am greşit, mai era cineva care n-avea statuie-n cimitir: Odena, sora (sau fiica?) Yllei, despre care spuneau unii c-ar fi fost mama mea. Dar ea n-avea acolo nici mormânt. Pentru că, după ce scoseseră din lac leşul acela de nu mai avea chip, îl aruncaseră la loc.
- Ăsta-i al peştilor, nu al viermilor, spusese Pya, pentru că ei l-au degustat dintru început.
Iar vorba Pyei era, în satul nostru, lege.
La toate astea mă gândeam, mergând printre culcuşurile morţilor, cu-n ochi lipit de cele două pisici care păreau tot mai grăbite şi cu un altul uitându-mă unde pun pasul, ca să-mi feresc picioarele neînvăţate a umbla desculţe de bulgării tari de pământ uscat şi de pietroaie. Şi nu mi-am ridicat privirea decât atunci când Grysh şi Missy s-au oprit deodată, cu câte-un mieunat nedumerit.
Eram chiar lângă locul unde-şi găsise odihna veşnică Ghebosul, alături de tot neamul lui cel adormit. Iar soclul care-aştepta de treisprezece ani statuia lui nu mai era de-acuma gol!
Da, statuia era acolo, cu-un gheb mult mai hidos decât al Rottei, fiica lui şi-a Yllei. Ba, mai mult decât atât, pe cocoaşa lui lată se odihnea şi un buchet de flori. Un buchet de mireasă. Iar mireasa stătea alături, netezindu-şi faldurile bogate ale rochiei albe, lungi. Nu purta văl, ci pălărie, o pălărie cum nu mai văzusem. Dar adevărul e că nici pe aia n-o purta! Şi-o scosese şi o pusese pe capul statui lui Ratan, făcându-i privirea să pară încă şi mai tâmpă!
- Asta trebuie să fie călăuzitoarea de statui, a şoptit Missy, şi-a grăbit să-mi sară-n braţe, în căutarea unui adăpost.
Iar Grysh – viteaz ca-ntotdeauna când era vorba să mă apere, a făcut vreo doi paşi înainte, cu coada înfoiată şi urechile ciulite.
- Ia te uită! a exclamat mireasa. N-am mai văzut în viaţa mea o copiliţă care să semene cu Pya atât de bine!
Eu m-am uitat în jur, nedumerită, fără să fi vrut. Căci nu-mi venea să cred că mie îmi vorbise. Adică semănam cu baba Pya, eu?
- Eşti Sushush, nu-i aşa? m-a-ntrebat ea.
Şi mi-a zâmbit. A fost un zâmbet cald, şi eu am prins curaj.
- Da, sunt Sushush. De unde ştii numele meu? Şi cine eşti?
Ea a râs.
- Nu ştiu dacă mă crezi, dar sunt Odena.
Odena?! Adică moarta care lipsea din cimitir, femeia despre care se zicea că-mi era mamă?!
Missy s-a lipit de pieptul meu mai tare, iar Grysh a mieunat încetişor:
- Simt că nu minte, zău aşa!
- O...Odena? am bâiguit eu. Adică eşti stafia ei?
- Nţ, a făcut Grysh. Stafiile nu umblă la lumina zilei, nici chiar prin cimitir.
- Are dreptate mâţa, a zis ea.
Ia te uită, m-am gândit eu, încă una care pricepe graiul pisicilor! Ciudat! Iar Grysh al meu s-a repezit să lămurească lucrurile, oarecum supărat:
- Nu-s mâţă, sunt motan.
Odena a zâmbit din nou.
- O da, desigur, iartă-mă. Trebuia să-mi dau seama, după curajul tău. Şi spun încă o dată că ai dreptate. Nu sunt stafie, pentru că n-am murit!
- Mă bucur, am zis eu, nu fiindcă aş fi fost din cale-afară de încântată că povestea morţii ei nu era adevărată, ci fiindcă nu mi-ar fi fost prea la-ndemână să stau de vorbă, în cimitir, cu o stafie-n rochie de nuntă. Da cum să-ţi spun? am întrebat-o. Adică... multă lume, cu Ylla-n frunte, zice că eşti mama mea...
Ea şi-a trecut mâna prin părul negru – avea degete lungi şi albe, cu unghii rozalii – a săltat pălăria cu boruri întoarse de pe ţeasta statuii lui Ratan şi şi-a pus-o pe cap, apoi a luat buchetul de pe cocoaşa statui celei noi şi mi-a răspuns cu-un aer visător:
- Eu? Mama ta? Ei, nu... nu tocmai!
Şi a râs iar.
Nu tocmai?! Cum adică? La întrebarea asta răspunsul trebuia să fie DA sau NU!
- Da tu călăuzeşti statuile? a prins glas Missy. Tu l-ai adus aicea pe Ghebos?
- Da, chiar eu!
- Şi de ce umbli în rochie de mireasă? a vrut să Grysh.
- Pentru că mă mărit! În... clanul nostru, ne punem rochia de nuntă cu trei luni mai înainte de noaptea-mpreunării. A ridicat din umeri. Aşa e obiceiul – adică zice-se c-ar fi şi-un fel de vrajă...
Curioase mâţele... aşa cum sunt întotdeauna ele. Nu prea-mi plăcea că se băgaseră în vorbă, fiindcă eram şi eu curioasă, iar Missy, cu întrebarea ei, îmi îndreptase curiozitatea în altă parte.
- Cum adică călăuzeşti statui? Statuile nu sunt călăuzite, sunt cărate!
- Nu şi când sunt aduse de la o depărtare atât de mare, a şoptit Missy. Nu ţi-a spus nimeni asta până acum? E mai uşor dacă vin singure, mergând, că de-aia au picioare!
M-am uitat neîncrezătoare la Odena.
- Chiar aşa?
- Da, a râs ea. (De ce râdea mereu?) E simplu. Trebuie să ştii două descântece. Cu primul le însufleţeşti, iar cu al doilea le împietreşti la loc, după ce le-ai adus până aici!
- Numai că descântecele astea nu se învaţă, a mieunat Grysh, c-o oarecare spaimă. Pe-astea le ştii sau nu le ştii. Adică...
- Adică le simţi, a spus Odena.
- Le simţi? m-am minunat. Cum poţi să simţi descântece?
- Păi, cum să-ţi explic eu? a zis Odena, mirosindu-şi distrată florile. Încearcă şi tu. Uită-te la statui şi vezi ce simţi... ce simţi că vrei să spui...
Şi eu am ascultat-o, mânată de acelaşi imbold ciudat ce mă făcuse să mă-nvârtesc ca Sheeda, uscând şi despicând firele de iarbă de sub tălpi. Adică m-am uitat la câteva statui, pe rând – şi mai cu seamă la a lui Ratan, neghiobul. Privirea ochilor lui de piatră aducea atât de mult cu uitătura tâmpă a Onnei – când privea mâinile Rottei, sora ei, mişcând andrelele cu-ndemânare şi iuţeală... Şi m-am trezit rostind ce mi-a trecut prin cap:
- Viaţa-n piatră se-mpleteşte – piatra vie se clinteşte!
- Bine că n-ai zis-o pe-aia cu melcul codob..., a dat să spună Grysh, dar s-a oprit, speriat, şi s-a tras înapoi, lipindu-se de mine.
Fiindcă statuile, toate statuile din cimitir, au tresărit şi-au strâns din pleoape, parcă stânjenite de o lumină prea puternică. Vreo câteva chiar s-au frecat la ochi.
Odena a mişcat din buze fără să scoată nici un sunet. Buchetul i-a scăpat din mâinii, căzând lângă mormântul brutarului ghebos.
Asta a părut să-i redea graiul.
- Iute, Sushush, spune descântecul de împietrire! Tu le-ai trezit şi doar tu poţi să le încremeneşti din nou!
Descântecul de împietrire? Cum e ăsta, de unde să îl iau?, m-am întrebat, uitându-mă în continuare la statuia lui Ratan, care-o pornise către florile căzute, cu mâinile întinse, chicotind ca un copil poznaş.
- Cei treziţi să nu-nflorească, piatra să înţepenească! m-am pomenit ţipând.
Statuile-au încremenit, aşa cum se găseau: care strâmbându-se, care-ntinzându-se, care cu mâinile la ochi... Numai că n-au încremenit toate! Ghebosul şi Ratan păreau la fel de vii ca mai înainte. Primul se scărpina în barbă,  iar cel de-al doilea s-a aplecat după flori.
- Nu pune mâna! a ţipat Odena. Să nu te-atingi de buchetul meu! Sushush, goneşte-l de lângă flori! Tu l-ai trezit, pe tine-o să te-asculte!
- Lasă florile, tataie, am spus eu. Şi, amintindu-i că neghioabei de Onna îi era mereu teamă să nu se-nţepe, am adăugat: Au spini.
Bătrânul s-a retras, speriat, în spatele Ghebosului, iar Odena s-a grăbit să îşi ridice buchetul, bodogănind:
- Pya o să m-omoare, sau o să mă preschimbe în vreun vierme! Ce-am făcut?! Oricine poate vedea că s-au mişcat statuile! Şi ăştia, ăştia doi...
- Pe tine o să te-omoare, nu pe mine? am întrebat, probabil cu oarece speranţă-n glas. Eu am trezit statuile... Sau nu?
- Ea te-a-mboldit, a miorlăit motanul.
- Da, da, a-ntărit Missy. Noi suntem martori!
- Da mai spune descântecul ăla o dată, m-a sfătuit Grysh. Poate îi împietreşte şi pe Ghebos şi pe Ratan.
- Degeaba, a oftat Odena. Dacă-s treziţi a doua oară, nu-i mai împietreşte nimeni, nicidecum... Şi ei sunt singurii care-au mai fost treziţi o dată din somnul pietrei, ca să fie aduşi aici... Eu am greşit, când am stârnit-o pe Sushush. Dar n-am crezut că... N-am crezut că e în stare... Sau poate mi-am pierdut minţile, poate că-n aer a fost vreo vrajă rea... Poate mai este încă...
- Mai bine să-n întoarcem, am spus eu. Să nu mai mergem la Palat.
- Nu se poate, a zis Missy. Pya te aşteaptă şi, dacă te aşteaptă, e musai să te duci.
- Mergeţi la Palat?! a făcut Odena. Acolo merg şi eu. Să mergem împreună.
- Şi ei? a-ntrebat Grysh, arătând c-o lăbuţă către cele două statui aduse la viaţă, care se uitau una la alta, ca şi cum n-ar fi ştiut de unde se cunosc. Cu ei ce se întâmplă?
- Ei or să facă tot ce le spune Sushush. Nu ies din vorba celui care îi trezeşte.
- Să-i luăm cu noi? am întrebat.
- Şi dacă Pya o să se supere? a zis Odena. Mai bine i-ai trimite să se-nece-n lac! Cu toate că... Ei sunt de piatră... nu cred că ar muri...
- Să îi lăsăm aici, a miorlăit Missy. Sushush, le-ai putea cere să ne-aştepte...
- Sau i-ai putea trimite înapoi, la cioplitorul de pe malul mării, a spus Odena. Sau undeva, aiurea, în lumea largă...
- Sau în sat, la Ylla, a zis Grysh. Ce, nu-i acolo casa lor?
* * * 
Pentru cititorii dornici să dea o mână se ajutor la scrierea poveştii, întrebarea  a fost următoarea:
Ce se întâmplă cu statuile?
  • Sunt luate la Palat
  • Sunt lăsate să aştepte în cimitir
  • Sunt trimise la cioplitorul de pe malul mării
  • Sunt trimise-n lume, unde-o fi
  • Sunt trimise la Ylla
Rezultatele sondajului - aici.

13 comentarii:

  1. Oh, ziceam ca daca pana acum citeam in liniste si votam, acum deja imi e frica :D

    RăspundețiȘtergere
  2. E din cauză că episodul ăsta e primul scris de mine, ai văzut? :D

    RăspundețiȘtergere
  3. am aşteptat cu nerăbdare episodul 6
    şi e unul bun, plin de suspans
    e un crescendo aici şi un horror blând de basm
    îţi spun sincer
    ca un motan nu chiar atât de alb şi mai ales nu chiar atât de negru ce sunt
    m-am gândit să scriu singur o propunere de episod 6
    aveam şi personajele, noile personaje,
    şi acţiunea
    şi aproape că puteam descrie înfiorătorul şi totodată uimitorul palat spre care converg toate acum
    ceva m-a oprit însă
    poate şi faptul că poveştile sunt menite să-şi ducă viaţa în multe planuri paralele
    şi să nu se oprească niciodată din umbletul magic
    dar ce scrii tu aici îmi place, mi se ridică un picuţ blana şi mă umplu de fiori mâţeşti
    ce-ar fi să iei statuile la palat şi să mergem mai departe atunci cu povestea?

    RăspundețiȘtergere
  4. Aş vrea să le iau la Palat... Sper să mi-o îngăduie votul cititorilor :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Cel mai reuşit episod!! Mie mi-e frică de statuile care umblă... Grysh, o să mă aperi şi pe mine?

    Missy :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Fii liniştită, Missy, cât mai am eu dungi negre pe obraz nu se atinge de tine nici o statuie!

    RăspundețiȘtergere
  7. Eu ma gandeam sa ceri intai voie Pyei...dar daca vrei sa risti, ia-le cu tine la Palat :)

    RăspundețiȘtergere
  8. http://memoriileluisakura.blogspot.com/2009/12/premiuuuuuuprizeeeee.html
    off topic dar cu prietenie
    :D

    RăspundețiȘtergere
  9. LA MULTI ANI
    2010 cu inspiratie
    ;)
    Sakura

    RăspundețiȘtergere
  10. Mulţumim pentru urări şi pentru premiu, Sakura!
    La mulţi ani!

    RăspundețiȘtergere

Un comentariu (la obiect) e oricând bine-venit!